Cum te lași de fumat

Știu despre bestseller-ul ”În sfârșit nefumător”, pe care, din păcate, nu l-am citit în întregime, ci doar l-am răsfoit. Apreciez că a ajutat mulți oameni să se lase de fumat. Dar aici voi vorbi despre concluziile la care am ajuns personal, prin mugetările mele. O să fac un fel de poliloghie a dependenței de nicotină.

Partea I - dependența fizică de nicotină.

a.)  Da, ok, fumatul dă dependență fizică. Dar știi care sunt simptomele dependenței fizice de nicotină? Irascibilitate și cravingul ăla să bagi ceva în gură. Rareori, unii oameni mai au dureri de cap în prima zi când se lasă. Atât. Zic eu că nu e ceva atât de greu de tolerat, nu? Față de alte droguri, cum ar fi opiaceele sau benzodiazepinele sau barbituricile sau amfetaminele (lista poate continua), unde simptomele sevrajului pot amenința viața omului (da, ai citit bine, sevrajul, nu numai drogul în sine), tutunul este apă de ploaie ca simptome de sevraj. Îți iei niște semințe sausticksuri sau grisine să ai ceva de băgat în gură în primele 4 zile, după aia te cam dezobișnuiești de craving. Și uiți că ești fumător. No bullshit. Și în 4 zile nu te-ngrași, cu puțină disciplină și mai multă rațiune.

b.) Știi cum funcționează dependența de nicotină? Cu cât o alimentezi mai mult, cu atât o dorești mai mult. Adică, cu cât fumezi mai mult, cu atât receptorii din creierul tău cer mai multă nicotină și astfel îți dorești să fumezi mai mult. Și uite de asta nu este o idee bună să reduci numărul de țigări fumate, sau să le înlocuiești cu gumă cu nicotină sau cu plasturi cu nicotină. Alea doar îți alimentează în continuare dependența de nicotină. Vrei să te lași de fumat? Just do it. Nu e o chestie confortabilă, dar e realizabilă, nu e o sentință, nu e o condamnare la dependență, nu trebuie să te resemnezi la statutul de dependent. Nu mai pune botul când auzi toți triștii că odată ce te-ai apucat de fumat (sau insert here your drug of choice), nu mai ai cale de întoarcere. Aia e vrăjeală. Poți, dar trebuie să depui efort, să te disciplinezi, să nu te lălăi în self-indulgence și încearcă să exersezi mai mult  introspecția. Nu te minți pe tine și perseverează în a-ți schimba obiceiurile care-ți fac rău. Apropo de asta...

Partea II - câte chestii mult mai mișto și interesante poți face cu banii pe care-i spargi pe țigări

a.) Mda, cred că te-ai gândit și tu la un moment dat că o parte sinistru de mare se duce pe... otravă. Pardon, țigări. Și că banii ăia puteai să-i investești în chestii mult mai constructive, care ți-ar face personalitatea mai interesantă și te-ar ambiționa să evoluezi și să te bucuri de viață EXTREME!!! Fă excursii, vezi lumea, meșterește ceva, pictează, desenează, scrie, ia-ți cărți și citește-le, fă sky diving, ia lecții de înnot, mergi la cinema, mergi la teatru, mergi la un concert, creează-ți un stil vestimentar unic... sunt sigură că sunt multe alte lucruri mult mai interesante pe lumea asta care-ți stărnesc înteresul.

Pe plan cognitiv, te gândești că nu ai nevoie de așa ceva ca să trăiești. Că dacă îți cheltuiești banii pe altceva crești ca personalitate, devii o persoană mai interesantă, cu hobby-uri, sociabilă și ambițioasă. Tot pe plan cognitiv, stai puțin și te întrebi pe tine însăți, dimineața la prima oră, când te trezești din somn ”Ia stai așa, gagico/gagiule, unde te grăbești să-ți iei țigări? De ce faci asta?” Și meditezi un pic la ”de ce”-ul ăsta. Fii sincer/ă cu tine. 

Partea a III-a - Dependența psihică de fumat

Aici voi face iar poliloghia viciilor și a obișnuinței. Toate astea se-ntâmplă doar în mintea ta. Tu nu ai nevoie să fumezi, nu se întâmplă nimic rău dacă nu fumezi, chiar dacă te vei simți pofticios/pofticioasă și/sau irascibil/ă la început, chestiile astea trec repede. Adevărul este că, defapt, te simți chiar mai bine și fizic și psihic fără să fumezi. Este doar incomod la început, dar tu ești o persoană puternică și ai multe alte lucruri interesante și fascinante de făcut cu viața ta, ca să le irosești pe o existență monotonă care nu-ți poate aduce decât tulburări de sănătate fizică sau psihică.

Sunt destul de sigură că nu-ți dorești o asemenea viață:

https://www.youtube.com/watch?v=u5CVsCnxyXg

Ci că îți dorești să strălucrești. So shine on, you crazy diamond! :)

Partea a IV-a - Cum te lași de fumat?

Fumatul e un obicei, adică o acțiune pe care o faci în mod repetat, cu o ciudată conștiiniozitate. Ca să te lași de fumat, trebuie să nu mai fumezi. Ăsta e marele secret. Nu există metode de trișat, trebuie să treci prin această experiență incomodă ca să poți evolua și să depășești monotonia și mediocritatea. Fii ambițios/ambițioasă, privește-te cu respect, atât pe mintea ta, cât și pe corpul tău. Nu renunța, nu te descuraja, chiar dacă nu reușești ceea ce ți-ai propus din prima. Curaj! :)

Citate inspiraționale si hard drugs

Mi-am băgat botul în fel de fel de cărți de psihiatrie, psihologie și farmacologie, care m-au lăsat... perplexă. De ce? Pentru că psihiatrii români (defapt, nu doar cei români, ci din păcate și de prin alte părți), în ciuda faptului că există substanțe mai eficiente, mai noi, îmbunătățite și mult mai ușor de tolerat, in continuare in aceste carți se propovăduiesc cu nonșalanță mizerii de tratamente. Tratamente cărora eu nu le văd altă utilitate decât de a fi metode de tortură.
Un exemplu de medicament de bun simț ar fi Nimetazepam ... dar avem noi, în Românica, așa ceva? Nope. Avem numai benzodiazepine cu efecte secundare care practic determină crize clonico-tonice, în loc să le prevină. (Moment de a face furii înspre pereți) Pentru că, hey, conform logicii brontozaurice, doar Nimetazepam-ul are potențial pentru uz recreațional. Xanax-ul nu, Nitrazepam-ul nu, Lorazepam-ul nu, Flunitrazepam-ul nu (asta e defapt cea mai amuzantă substanță valabilă legal, hăhă, e atât de distractiv să nu ai niciun control asupra picioarelor tale și a doua zi să nu-ți amintești nimic).
În schimb, marii know-it-all recomandă cu pumnul mizerii care nu au niciun efect (gen Bromazepam, care are cam același efect ca ceaiul de mușețel) sau o doză infimă de altă benzodiazepină, care, bineînțeles că nu are niciun efect asupra ta.
Sau un stil de viață eco/verde și mult mult sport. Ai răbdare. Fă sport și așteaptă până ce ai două atacuri de panică în fiecare zi timp de naiba știe câte luni, poate-poate merge mizeria de tratament. Asta după ce te izolezi de lume, cazi în depresie și nu mai ești în stare să faci nimic din cauza sentimentului de rău augur și convingerea că nu ai niciun viitor, din cauză că specialiștii în domeniul sănătății sunt niște dinozauri. Așteaptă până faci convulsii câteva zile consecutiv, și dacă nu-ți înghiți limba sau nu rămâi cu traumă craniană, îți dăm tratament (ceva foarte ușor, dacă nu chiar placebo). La vreo lună după ce le-ai avut.
Nu mai intru în detalii despre medicina alternativă, că arunc laptop-ul pe geam. Algele nu o să te vindece de cancer, știu că suferi și vrei să crezi asta. Dar mizeriile umane care-ți promit așa ceva sunt mai malefici decât Mefistofel, caprele dracului, sirenele care-ți cântă cântecul morții, Hades, Titanii, Loki și orice alte personaje mitologice antagoniste din literatură. Nu mă înțelege greșit, nu iau nici apărarea sistemului de sănătate oficial, care e și el plin de credințe și iraționalitate și complacere. Da, sunt și medici care-și fac treaba, nu generalizez. Dar, frate, tare aș vrea să-i cunosc.
Revenind la ideea cu tortura. Chiar dacă nu se poate măsura durerea psihică prin care trece o persoană, nu e mai cinstit ca fiecare să aiba putere asupra calității vieții proprii și să poate decide în ceea ce-l privește? So yeah, eutanasia, sinuciderea asistată, arată mult mai multă empatie decât o să arate vreodată un medicament care te transformă-n legumă, te condamnă la a fi șomer (pentru că nimeni nu angajează nebuni sau bolnavi, pentru că tremură sau uită sau au dificultăți de vorbire sau au pase proaste și nu te poți baza pe ei, pentru că nu pot veni la team building-uri, care și-așa n-au niciun fel de relevanță profesională). Și asta se-ntâmplă în 2015, când toată lumea vorbește despre thinking outside the box, despre gândire creativă, pasiune pentru muncă, informare mai presus de orice. Ha, ce hipsterisme!
Hai să revenim la locurile de muncă. Și la specialiștii în resurse umane. Care găsesc locuri de muncă pe care le-ar găsi oricine caută două minute pe interneți sau în ziare. Wow. Cât ajutor, câtă implicare! Again, suntem în 2015. Se poate lucra de acasă. Avem Skype, avem telefoane mobile (pe care le folosim pentru jocuri și hărți și atât). Mă depășește de ce nu se poate realiza un interviu de job pe Skype sau la telefon. Sau de ce nu se poate realiza un interviu cu un psiholog sau cu un psihiatru pe Skype sau la telefon. Oh, wait, SE POATE! Dar dinozaurii când aud de așa ceva, li se pare o propunere aberantă. Din fericire, mai sunt și specialiști și angajatori care au minimul de creativitate să realizeze așa ceva. Dar greu.
Defapt, mentalitatea este aceeași ca cea din epoca victoriană, de când îi închideau departe pe nebuni, considerați drojdia societății, pentru că un măr stricat strică o ladă de mere proaspete. Trebuiau să îi țină departe de societate, pentru că, hey, asta e soluția atunci când cineva are probleme să se integreze în societate. Nu cumva să încerce să-i integreze. E ok să fii deviant, dar toar atât timp cât ești deviant din punct de vedere estetic. Tatuaje, pierce-uri, păr în culori intense, barbă lungă. În rest, aceleași tabuuri. Uite un alt exemplu: eu la facultatea de psihologie, în 2010, am învățat că homosexualitatea este o tulburare de comportament sexual. Cum ar fi să învețe cineva dinozaurii ăștia că infecțiile alea de manuale sunt homofobe? Cred că ar face un anevrism.
To top it off, într-un final, dacă ești ”parazit”, familia și prietenii ajung să te urască pentru boala pe care o ai. Ești rușinea lor, te evită, te ascund și se resemnează cu gândul că nu mai ai nicio speranță. Și tu, bolnavul, ajungi să-i crezi. Și, ca să vezi, chestia asta naște și mai multe probleme: stimă de sine la pământ, anxietate, depresie, tendințe suicidare (pe care nimeni nu le mai ia în serios oricum).
Și în fond, cum ar putea să înțeleagă neamurile și prietenii, oricât de empatici ar fi? E dificil, într-adevăr. E un coșmar uneori. Alteori își mai revine bolnavul și începe să spere și el, că o să fie iar acceptat în societate, că o să aibă viitorul pe care și-l dorește. Apoi cade iar în faza decompensată și e cu atât mai descurajator pentru el/ea, că începe să creadă din ce în ce mai puțin în sine. Și e cu atât mai confuz, enervant și frustrant pentru apropiați. Nici un bolnav nu înțelege ce se-ntâmplă cu el, decât dacă e foarte FOARTE informat. Spre exemplu, cum ar trebui să fie un medic. Care se comportă cu pacienții ca și cum ar fi ultimele scursuri umane, niște ratați, niște leneși, în loc să se intereseze de ce anume au ajuns să aibă suferințele respective. Și cum să le trateze. Eficient.
Apropo, dacă mai aud un citat inspirațional stupid că viața începe după ce nu-ți mai e frică, cred că o să încep să trollez mult mai dur. Este vorba despre chimia creierului, nu e mereu vorba de alegeri și responsabilitate, control freaks!



Here are some hints:

• Leneșii - sunt oameni care suferă de depresie, sunt demotivați și nu au energie de viață în general. Asta pentru că au un dezechilibru chimic în creier CARE SE TRATEAZĂ.
• Ratații - sunt niște oameni cu o stimă de sine foarte joasă, care nu au încredere că pot realiza ceva. Și chestia asta se datorează mediului minunat în care se află.
• Succesul - este un termen corporate, care vizează oamenii cu stimă de sine normală sau chiar înaltă, oameni care au încredere că pot face orice-și propun. Deci da, este un termen care discriminează oamenii care nu sunt shiny happy people. Fair?
• Lașii - sunt oameni cu probleme mai mult sau mai puțin grave de anxietate. Uneori datorită mediului care-i face să se simtă ca și cum nu sunt buni de nimic. Zilnic. Sau care au învățat să fie superstițioși. Iar alteori, brain chemical imbalance. Sau ambele.
• Drogații - unor oameni le place să experimenteze viața cu tot ce are de oferit, să-și asume riscuri și să se simtă bine în feluri cât mai diversificate. Alții încearcă auto-medicarea, pentru că ajutorul medical pe care-l primesc este nul.
  

Ce face sistemul medical de la noi atât de superficial? Consecințele anilor de comunism care au spălat atâtea minți, care s-au înmulțit și și-au învățat progeniturile aceleași mentalități înghețate în timp. Tot anii magnifici de comunism au învățat că valorile unei familii se măsoară în succes. Indiferent cum atingi acest succes, poți să vinzi orice porcărie ca miracol terapeutic, poți să mănânci căcat cu poftă că citatele și cărțile inspiraționale te vor ajuta să te vindeci de tulburări ale chimiei creierului; apoi investești într-o casă/într-un apartament toți banii pe care i-ai făcut ”onest”; apoi torni copii, pe care nu știi să-i crești decât cu frică, nu cu explicații, răbdare și atenție; și gata, ești un om realizat, mândria familiei. Și asta e viața. Nu poate să fie altfel pentru unii oameni. Și mai grav, nu vor să se gândească la faptul ca viața poate fi și altfel. Și că nu ești practic mort dacă nu ai viața pe care și-o imaginează ei pentru tine.
Dacă ești femeie și nu ai un bărbat care să te-ntrețină, e ceva grav cu tine, trebuie să vezi un psiholog sau poate chiar un psihiatru. Dacă ești bărbat și nu ai o relație stabilă, ești un golan profitor de ”femei ușoare”. Adio independență, adio alegeri. Hello judgement! Hello idei sinistre de a închide categoriile de oameni pe care nu-i înțelegi, undeva departe de tine, pentru că tu ai fost învățat că oamenii ăia o să-ți afecteze cumva viața într-un mod negativ.
Ca să nu fiu înțeleasă greșit, nu am nimic împotriva citatelor inspiraționale, meditației, practicii de yoga, autohipnoză, NLP, etc. Dar nu sunt miraculoase și nu pot vindeca orice. Ceea ce vreau să spun este că unii oameni chiar au nevoie de medicamente. Harder drugs faster.